Produsul pe care nu știați că l-ați pus pe piață

Directiva (UE) 2024/2853 privind răspunderea pentru produsele cu defect a înlocuit Directiva 85/374/CEE, iar statele membre au avut termen de transpunere până la 9 decembrie 2026. Schimbarea de fond este de o simplitate înșelătoare: noțiunea de produs include acum expres software-ul, indiferent de modul de furnizare, precum și fișierele de fabricație digitală și serviciile digitale conexe integrate în produs sau interconectate cu acesta.

Vechea directivă fusese gândită pentru bunuri corporale. Sub imperiul ei, un dezvoltator de software se afla, în cele mai multe configurații, în afara răspunderii obiective; discuția se purta pe teren contractual, unde limitările de răspundere își făceau efectul. Noua directivă mută software-ul înăuntru.

Consecința nu este că orice eroare de cod atrage răspundere. Este că temeiul se schimbă: victima nu mai trebuie să dovedească o culpă, ci defectul, prejudiciul și legătura de cauzalitate — iar clauzele contractuale de limitare nu produc efecte față de persoana prejudiciată, care nu este parte la contract.

Directiva tratează expres situația software-ului aflat sub controlul producătorului după punerea pe piață. Atunci când producătorul păstrează controlul asupra actualizărilor sau upgrade-urilor, momentul relevant pentru aprecierea defectului nu mai este exclusiv cel al punerii în circulație.

Aceasta este, în practică, modificarea cu cel mai mare impact asupra modelelor de tip SaaS și asupra produselor cu firmware actualizabil. Un produs conform la lansare poate deveni defect printr-o actualizare ulterioară, iar o vulnerabilitate de securitate rămasă neremediată, atunci când exista obligația de a furniza actualizări, poate fi analizată ca defect.

Corespunzător, exonerarea clasică — defectul nu exista la momentul punerii în circulație — își pierde din utilitate exact acolo unde furnizorul continuă să livreze cod.

Majoritatea stivelor contractuale din industria software au fost construite pe premisa veche. Limitări de răspundere plafonate la valoarea abonamentului anual, excluderi ale prejudiciilor indirecte, clauze de despăgubire orientate exclusiv spre proprietate intelectuală: toate presupun că expunerea rămâne contractuală și între părți.

Răspunderea pentru produse cu defect nu funcționează astfel. Ea operează extracontractual, în favoarea persoanei prejudiciate, iar directiva interzice limitarea sau exonerarea prin clauze. Ceea ce rămâne negociabil este alocarea internă a riscului între verigile lanțului — dezvoltator, integrator, distribuitor, importator — prin clauze de despăgubire, garanții și obligații de asigurare corect dimensionate.

Rezultatul practic: nu este suficientă revizuirea clauzei de limitare. Trebuie recitit lanțul întreg, pentru că directiva desemnează mai mulți operatori economici care pot fi ținuți răspunzători, iar cine ajunge primul în fața victimei depinde de structura lanțului, nu de intenția părților.